luni, 11 iulie 2011

Inadmisibilitate decisă de CJUE în legătură cu prima cerere de pronunţare românească privind directivele anti-discriminare

Pe 7 iulie 2011 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-310/10, Agafiţei ş.a., declarând inadmisibile întrebările preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău din România.

Întrebările preliminare formulate de Curtea de Apel în contextul disputelor salariale dintre magistraţi şi Ministerul de Justiţie solicitau ca CJUE să stabilească dacă art. 15 din Directiva 2000/43 şi a art. 17 din Directiva 2000/78 obligă la o interpretare opusă celei din legislaţia naţională şi din anumite decizii ale Curţii Constituţionale din România prin care se interzice instanţelor judecătoreşti naţionale să acorde drepturi salariale unor persoane care se consideră discriminate în ceea ce priveşte drepturile lor salariale şi alte drepturi conexe, în funcţie de categoria socio-profesională sau locul de muncă, prin raportare la drepturi salariale prevăzute de lege şi acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte respectivele persoane, în scopul reparării prejudiciului produs.

Prin întrebarea de clarificare se solicita ca, în cazul unui răspuns pozitiv, să se stabilească dacă o instanţă naţională este obligată să înlăture aplicarea unei astfel de dispoziţii de drept intern sau jurisprudenţa constituţională fără să aştepte ca dispoziţia respectivă să facă obiectul unei modificări pe cale legislativă sau al unei noi interpretări din partea Curţii Constituţionale.

Cu privire la admisibilitatea cererii, CJUE a arătat că poate refuza să se pronunţe asupra unei cereri preliminare adresate de o instanţă naţională dacă este evident că, ţinând seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect situaţiei care face obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanţa naţională.

In acest scop, Curtea a arătat că situaţia din cauza de pe rolul instanţei române excede câmpul de aplicare a directivelor UE dat fiind specificul actului de discriminare pus în discuţie. Cauza românească are ca obiect un act care nu este întemeiat pe vreunul dintre criteriile enumerate de Directivele 2000/43 şi 2000/78, ci pe criteriul categoriei socio-profesionale din care fac parte persoanele interesate sau de locul de muncă al acestora (criteriu nemenţionat în directive dar protejat în legea românească dat fiind caracterul nelimitativ al listei de criterii protejate din Ordonanţa 137).


In trecut, Curtea s‑a declarat competentă să se pronunţe asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, atunci când exista un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate, în acest caz, CJUE a decis că în decizia de trimitere nu a fost demonstrat un astfel de interes.