Inadmisibilitate decisă de CJUE în legătură cu prima cerere de pronunţare românească privind directivele anti-discriminare

Pe 7 iulie 2011 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-310/10, Agafiţei ş.a., declarând inadmisibile întrebările preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău din România.

Întrebările preliminare formulate de Curtea de Apel în contextul disputelor salariale dintre magistraţi şi Ministerul de Justiţie solicitau ca CJUE să stabilească dacă art. 15 din Directiva 2000/43 şi a art. 17 din Directiva 2000/78 obligă la o interpretare opusă celei din legislaţia naţională şi din anumite decizii ale Curţii Constituţionale din România prin care se interzice instanţelor judecătoreşti naţionale să acorde drepturi salariale unor persoane care se consideră discriminate în ceea ce priveşte drepturile lor salariale şi alte drepturi conexe, în funcţie de categoria socio-profesională sau locul de muncă, prin raportare la drepturi salariale prevăzute de lege şi acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte respectivele persoane, în scopul reparării prejudiciului produs.

Prin întrebarea de clarificare se solicita ca, în cazul unui răspuns pozitiv, să se stabilească dacă o instanţă naţională este obligată să înlăture aplicarea unei astfel de dispoziţii de drept intern sau jurisprudenţa constituţională fără să aştepte ca dispoziţia respectivă să facă obiectul unei modificări pe cale legislativă sau al unei noi interpretări din partea Curţii Constituţionale.

Cu privire la admisibilitatea cererii, CJUE a arătat că poate refuza să se pronunţe asupra unei cereri preliminare adresate de o instanţă naţională dacă este evident că, ţinând seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect situaţiei care face obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanţa naţională.

In acest scop, Curtea a arătat că situaţia din cauza de pe rolul instanţei române excede câmpul de aplicare a directivelor UE dat fiind specificul actului de discriminare pus în discuţie. Cauza românească are ca obiect un act care nu este întemeiat pe vreunul dintre criteriile enumerate de Directivele 2000/43 şi 2000/78, ci pe criteriul categoriei socio-profesionale din care fac parte persoanele interesate sau de locul de muncă al acestora (criteriu nemenţionat în directive dar protejat în legea românească dat fiind caracterul nelimitativ al listei de criterii protejate din Ordonanţa 137).


In trecut, Curtea s‑a declarat competentă să se pronunţe asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, atunci când exista un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate, în acest caz, CJUE a decis că în decizia de trimitere nu a fost demonstrat un astfel de interes.

Restricţia introdusă de Curtea Constituţională în aplicarea legislaţiei anti-discriminare în faşa Curţii Europene de Justiţie

Aşa cum era de aşteptat şi cum am menţionat în raportul de ţară pentru Comisia Europeană, limitarea stabilită în Decizia 1325 de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte aplicarea Ordonanţei 137 de către instanţe în cazurile în care anumite acte normative generează un tratament diferenţiat în exercitarea drepturilor salariale în sistemul bugetar a generat deja controverse.

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28 august 2010 a publicat cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de către Curtea de Apel Bacău.

Iată aspectele asupra cărora Curtea de Justiţie a UE se va pronunţa la solicitarea Curţii de Apel Bacau:

“Dacă art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică şi art. 17 din Directiva [...] 2000/78/CE [a Consiliului din 27 noiembrie 2000] de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă – ambele transpuse în dreptul intern prin O.G. nr. 137/2000 republicată si modificată, se opun unei reglementări naţionale sau unei hotărâri a Curţii Constituţionale care interzice instanţelor judecătoreşti naţionale să acorde reclamanţilor discriminaţi despăgubiri materiale şi/sau morale pe care le consideră adecvate în situaţiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege şi acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte reclamanţii. În acest sens a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 1325/04.12.2008 şi nr. 146/25.02.2010.

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se precizeze dacă judecătorul naţional trebuie să aştepte abrogarea sau modificarea normelor legale interne şi/sau schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care sunt prin ipoteză în contradicţie cu normele comunitare sau acesta este obligat să aplice în mod direct şi imediat în cauza în curs de soluţionare normele comunitare astfel cum au fost eventual interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, lăsând neaplicată orice dispoziţie legală naţională sau orice hotărâre a Curţii Constituţionale care sunt contrare normelor comunitare.”

Din păcate Curtea de Apel şi-a construit argumentele în baza Directivei 43 şi a amestecat criteriul rasei şi etniei, protejat prin Directivă cu cel al apartenenţei la diferite categorii socio-profesionale (în speţă diferitele tipuri de magistraţi). Clarificările CJCE vor fi realizate strict din perspectiva dreptului comunitar (Directiva 43, poate şi Directiva 78=, astfel, răspunsul aşteptat de Curtea de Apel şi de practicienii dreptului anti-discriminării nu va veni de la Luxemburg. În schimb, o soluţie coerentă ţine de un nou proiect de revizuire a mecanismului constituţional care să recunoască atât rolul CNCD cât şi pe cel al instanţelor în ridicarea unor eventuale excepţii de neconstituţionalitate în cazuri de discriminare generate de acte normative.

Comisia Europeană: proceduri iniţiate împotriva Marii Britanii şi Danemarcei pentru nerespectarea acquisului referitor la egalitate

După ce luna trecută

Italia, Germania şi Olanda

au fost avertizate în legătură cu nerespectarea principiilor egalităţii, săptămâna aceasta, Comisia a trimis opinii argumentate Marii Britanii şi Danemarcei pentru neimplementarea corectă a regulilor UE care interzic discriminarea în relaţiile de muncă pe criteriul genului (2002/73/EC, see also MEMO/08/742). Opiniile argumentate reprezintă cea de-a doua fază în procedura de încălcare a dreptului comunitar (infringement procedure) urmând ca statele să aibă două luni la dispoziţie pentru a răspunde.

In cazul Marii Britanii, opinia argumentată menţionează faptul că definiţia discriminării indirecte este prea limitată şi nu acoperă şi discriminarea potenţială, că excepţiile de la principiul nediscriminării pe criteriul genului în cazul anumitor poziţii sunt mult prea largi, că excepţiile de la principiul nediscriminării pentru persoanele desemnate din anumite insituţii politice nu sunt suficient de detaliate, că dreptul la asociere pentru a susţine victimele discriminării în instanţe nu este stabilit cu suficientă claritate.

Tot pe 20 noiembrie, Marea Britanie a primit şi o a doua opinie argumentată în ceea ce priveşte aplicarea greşită a regulilor UE de interzicerea a discriminării pe criteriul religiei sau credinţei, al dizabilităţii, vârstei şi orientării sexuale în domeniul relaţiilor de muncă, adică Directiva 78 din 2000. In această opinie argumentată, Comisia arată că în cazul legislaţiei britanice nu există o clară interzicerea a ordinului de a discrimia, că excepţiile de la principiul nediscriminării în cazul criteriului orientării sexuale pentru angajatorii religioşi sunt mai largi decât cele permise de Directivă.

Opinia argumentată referitoare la Danemarca
se referă la îngrijorarea Comisiei în legătură cu rolul şi mandatul instituţiei naţionale responsabilă de promovarea egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi, în special în ceea ce priveşte dreptul victimelor de a solicita remedii în faţa acestei instituţii.

Tot atunci, Comisia a anunţat şi închiderea procedurilor iniţiate împotriva Spaniei, Slovaciei şi a Maltei ca urmarea a modificării legislaţiei şi practicilor din aceste ţări pentru a fi în concordanţă cu Directiva privind Egalitatea Rasială (2000/43/EC).

Comisia Europeană avertizează Italia, Germania şi Olanda în legătură cu aplicarea legislaţiei anti-discriminare

Câteva veşti de la Comisie despre aplicarea legislaţiei anti-discriminare:
Germania a primit pliculeţul galben (care precede iniţierea procedurii de încălcare a dreptului comunitar)pentru aplicarea incorectă a normelor referitoare la interzicerea discriminării pe criteriul religiei sau credinţei, al dizabilităţii, vârstei şi orientării sexuale în domeniul relaţiilor de muncă+ adică Directiva 78 din 2000.

In practică, Germania introdusese restricţii în ceea ce priveşte beneficiile la care aveau dreptul funcţionarii publici sau personalul militar care trăiau în relaţii de parteneriat în timp ce cuplurile căsătorite beneficiau de aceste facilităţi (alocaţii de familie, accesul la pensia de urmaş etc.). De asemenea, legea germană nu protejează împotriva demiterilor care aveau la bază discriminarea iar obligaţia angajatorului de a asigura acomodarea rezonabilă în cazul persoanelor cu dizabilităţi era aplicabilă numai în cazul persoanelor care sufereau de dizabilităţi grave.

Germania a primit o opinie argumentată şi în ceea ce priveşte aplicarea directivei priving egalitatea rasială 43 din 2000, Comisia Europeană arătând că legea pentru protejarea împotriva discriminării etnice şi rasiale nu interzice demiterile pe baze discriminatorii, că protecţia împotriva victimizării este expres limitată la contextul relaţiilor de muncă

In ceea ce priveşte Italia, Comisia a arătat că legea italiană include prevederi referitoare numai la facilitarea accesului pe piaţa muncii numai în cazul anumitor persoane cu dizabilităţi şi că în aplicarea conceptului de inversare a sarcinii probei în cazurile de discriminare, legea italiană stabilise o condiţie a caracterului :serios: al discriminării, ceea ce contravine textului directivei.

In cazul Olandei, Comisia a arătat că prin raportare la directiva 43 din 2000, definirea discriminării directe şi indirecte nu este suficient de clară ceea ce poate duce la imposibilitatea de a proteja victimele discriminării, că excepţiile de la principiul nediscriminării acordate în cazul anumitor tipuri de muncă sunt mult prea generale şi că excepţiile de la principiul nediscriminării justificate de dreptul la viaţă intimă şi privată sunt mult prea largi.