Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost confruntată, în ultimele luni, cu un număr crescând de cauze în domeniul combaterii discriminării pe criteriile gen, orientare sexuală, origine etnică sau rasă, vârstă, dizabilitate sau religie şi credinţă religioasă. Cea mai recentă cauză a fost soluţionată de Curte astăzi, Hotărârea în cauza C-555/07 Seda Kücükdeveci / Swedex GmbH & Co. KG concluzionează că reglementarea germană care prevede că perioadele de încadrare în muncă încheiate anterior împlinirii vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare pentru calcularea termenului de preaviz este contrară principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este prevăzut de Directiva 2000/78, și trebuie să fie înlăturată de instanța națională, dacă este necesar, chiar și în cadrul unui litigiu între particulari.
In ceea ce priveşte situaţia de fapt şi de drept din cauză, comunicatul de presă al Curţii face trimitere la Hotărârea Mangold din 2005, în care Curtea de Justiție a recunoscut existența unui principiu al nediscriminării pe motive de vârstă care trebuie considerat un principiu general de drept al Uniunii. Directiva 2000/78 referitoare la egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă concretizează acest principiu. Interzicând discriminările pe motive de vârstă, această directivă permite totodată legiuitorului național să prevadă că în anumite cazuri, un tratament diferențiat, chiar pe motive de vârstă, nu constituie o discriminare și, prin urmare, nu este interzis. Un tratament diferențiat pe motive de vârstă este admisibil în special atunci când este justificat îndeosebi de un obiectiv legitim de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt potrivite și necesare. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, interzice de asemenea orice discriminare pe motive de vârstă.
Situaţia de fapt:
Potrivit dreptului german, termenele de preaviz de concediere care trebuie respectate de angajator cresc progresiv în funcție de durata raportului de muncă. Perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt însă luate în considerare la calcularea acestora.
Doamna Kücükdeveci era angajată a societății Swedex de la vârsta de 18 ani. La vârsta de 28 de ani, ea a fost concediată de această societate cu un preaviz de o lună. Angajatorul a calculat termenul de preaviz ca și cum salariata ar fi avut o vechime în muncă de 3 ani, deși aceasta era în serviciul său de 10 ani. În conformitate cu legislația germană, angajatorul nu a luat astfel în considerare perioadele în care doamna Kücükdeveci a fost încadrată în muncă anterior împlinirii vârstei de 25 de ani. Aceasta a contestat în justiție concedierea, invocând faptul că legislația în cauză constituie o discriminare pe motive de vârstă, interzisă de dreptul Uniunii. În opinia sa, termenul de preaviz ar fi trebuit să fie de 4 luni, corespunzător unei vechimi în muncă de 10 ani.
Sesizat în apel, Tribunalul regional superior pentru litigii de muncă din Düsseldorf a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei astfel de norme privind concedierea cu dreptul Uniunii și la consecințele unei eventuale incompatibilități.
In drept:
Curtea analizează aceste întrebări în temeiul principiului general de drept al Uniunii ce interzice orice discriminare pe motive de vârstă, astfel cum este prevăzut de Directiva 2000/78. Astfel,întrucât concedierea doamnei Kücükdeveci a intervenit după data la care Germania trebuia să transpună directiva, această împrejurare a avut ca efect introducerea normei germane privind concedierea în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
Curtea constată că această normă privind concedierea cuprinde o diferenţă de tratament pe motive de vârstă. Astfel, această normă rezervă un tratament mai puţin favorabil salariaţilor care au intrat în serviciul angajatorului anterior vârstei de 25 de ani şi instituie, așadar, un tratament diferențiat între persoane cu aceeași vechime în muncă, în funcție de vârsta la care au fost încadrate în întreprindere.
Deşi obiectivele acestei norme privind concedierea par să facă parte din cadrul unei politici a ocupării forței de muncă și a pieței muncii, fiind astfel obiective legitime, această normă nu este potrivită sau susceptibilă să realizeze aceste obiective.
În ceea ce priveşte în special obiectivul menţionat de instanţa naţională, acela de a oferi angajatorului o mai mare flexibilitate în gestionarea personalului, ușurându-i sarcina în ceea ce privește concedierea lucrătorilor tineri, de la care se poate cere în mod rezonabil o mobilitate personală sau profesională mai ridicată, Curtea afirmă că norma în cauză nu este potrivită pentru realizarea acestui obiectiv, întrucât se aplică tuturor salariaților angajaţi înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani, indiferent de vârsta acestora la momentul concedierii.
Curtea concluzionează că dreptul Uniunii și în special principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este prevăzut de Directiva 2000/78, se opune unei reglementări naționale precum reglementarea germană, care prevede că perioadele în care salariatul a fost încadrat în muncă înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani nu sunt luate în considerare la calcularea termenului de preaviz de concediere.
Curtea aminteşte că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi și obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Cu toate acestea, Directiva 2000/78 nu face decât să concretizeze principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă. Pe de altă parte, principiul nediscriminării pe motive de vârstă este un principiu general al dreptului Uniunii. Prin urmare, instanţa naţională sesizată cu un litigiu în care este adus în discuție principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este prevăzut de Directiva 2000/78, este datoare să asigure, în cadrul competențelor care îi revin, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din dreptul Uniunii și să garanteze efectul deplin al acestui principiu, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții eventual contrare din legea națională.
În sfârşit, după ce aminteşte posibilitatea instanţei naţionale de a adresa Curţii o întrebare preliminară cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, Curtea afirmă că instanţa naţională sesizată cu un litigiu între particulari este datoare să asigure respectarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este prevăzut de Directiva 2000/78, înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare din reglementarea națională, independent de exercitarea posibilității de care dispune, de a adresa Curții o întrebare preliminară privind interpretarea acestui principiu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu